Scrisoare catre ea

Stii, am cunoscut, iarasi, dar nu iarasi (nu stiu cum sa spun) pe cineva. are multe din tine si e totusi altfel, nu sunt atat de lipsit de deprinderile lumii incat sa nu existe stereotipul…

am stat goi unul in fata celuilalt. in intuneric, pana cand intunericul s’a risipit ochilor nostri. ne vedeam lumina ochilor, bezna devenise un soi de pleoapa suplimentara- ultim indiciu al unei specii la o ultima clipita de transformare-, una care statea sa cada, caci regnul nostru se adapta altor conditii de viata.

 

am vorbit asa atat cat am rezistat, ore, eu despre mine si ea despre ea, vieti bantuite de nelinisti si cautari fara raspuns, de interpretari copilaresti care sa ne ajute sa mergem mai departe. in dreapta noastra era oglinda ei de fata, si nu stiu prin ce proces puteam vedea imaginea noastra si din lateral. poate, totusi, era in imaginatia mea ca as putea sa fac asta… semanam cu aripile aceluiasi liliac.

 

am venit amandoi fara sa ne atingem. dar pot vorbi despre asta atat de nepasator la ceea ce numim Rusine, Pudoare poate, pentru ca nici macar nu a contat, a fost cat se poate de nesemnificativ…

nu mai avusese niciodata orgasm. eterna frivola minciuna.

 

poate ca asta a fost semnificatia momentului, distanta dintre noi devenise  un fel de teritoriu in care legile se unduiesc si se modeleaza in spiritul taramului matern, Groundul lui Pierce, fara sa se fi modelat chinuit in interpretari discriminatorii si neiertatoare, asa cum traim noi in rest.

 

apoi am facut dragoste, ne’am atins si ne’am patruns, usor si interminabil, am facut cumva dragoste pana la moarte. dar moartea disparuse din camera aceea, asa ca am ramas vii.

 

s’a facut in cele din urma dimineata, afara ploua, apoi s’a inseninat si liliacul a devenit o privighetoare de aur care se stransese intre aripile ei proprii pe podea (poate ca erau doar consecintele oboselii).

 

am ramas acolo tintuiti 24 de ore, cu mici pauze pentru facut dragoste atingandu’ne, pentru ca mai apoi sa constatam ca nu oboseam, intelegand, in cele din urma, ca numai viata oboseste… privighetoarea noastra isi curata cand si cand aripile, si si le impreuna, pentru ca mai apoi sa stea gata sa zboare, cu ele la distanta, dar ustensile de zbor ale aceluiasi corp. nu a zburat, a vrut sa mai zaboveasca in camera un pic. si inca un pic, si inca un pic, pana cand privighetoarea s’a transformat in pescarus odihindu’si aripile pe ocean. si oceanul insusi a devenit o pasare imensa de apa zburand in nesfarsit cu pricepere, origine si odrasla a tuturor lucrurilor.

 

m’am trezit langa ea, intr’un tarziu neesential, si am facut iarasi dragoste in pozitii in care, fara indoiala, corpul omenesc nu se poate strecura nici subtil, nici rupt cu scripetele,

 

“te iubesc” e prea mult sa’i spun, dar doar pentru ca “te iubesc” a devenit la fel de lipsit de importanta precum este o zi oarecare dintr’un un an pe deplin uitat. “te iubescul” pe care l’am invatat de atatea ori e ca un autobuz rosu, greoi, plin de alti oameni, pe care’l iei doar pentru ca trebuie sa ajungi unde trebuie sa ajungi in fiecare dimineata si in fiecare seara. Asa ca, intr’un tarziu si intr’o devreme, i’am spus: NU TE IUBESC. A fost singura declaratie de dragoste pe care am facut’o in aceasta viata si in toate celelalte… si m’am simtit regasit.

 

apoi, cand acest fapt inexplicabil s’a terminat, am stat cu tamplele intre genunchi, gol,  pe podeaua rece, si am realizat ca tot ce am trait a fost un sir de replici ale unui cutremur, itinerar pe drumul indarat catre epicentru. fiecare om, fiecare, aventura, fiecare secunda, timp, spatiu, tot, sunt drumul catre ea, entitatea cu care ne contopim intr’un final, cea din vremuri imemoriale, dumnezeu si sotie, si sot, si frate, si munte in egala masura, odrasla a nimicului strajuind in fata usii totului. mi’am simtit lipsa de forma cu o intristare nemarginita, ca si cum eram eu insumi rodul marii depresii a paradisului. devenisem rodul nebuniei mele, ajunsesem cu ea inainte de existenta speciilor si nu stiam ce sa fac cu asta aici; prins intre doua taramuri straine si reci.

ea avea solduri mult prea late si un abdomen umflat, rubens ar fi intors capul exclamand “grotesc!”, dar asta nu a contat nicio clipa. asa mi’a spus ea despre ea, eu o vedeam de o frumusete incandescenta, memorabila precum varful procesului ecpirotic de la marginile florentei lui savonarola. nimic nu a contat vreo clipa, eram in scrinul fara pereti al nemerniciei mele, o comoara despre care vorbesc toti pe strada, dar doar o biata nicovala, in adevar, ia loc acolo, in scrin.

m’am trezit gandindu’ma la tine si la sanii tai, nu am stiut ca putem fi atat de atasati substantial de un lucru neatasat substantial de noi nicidecum, ca si cum destinul nu e faurit sa se implineasca, ci sa dea gres, un individ chior si tont. un zeu parsiv, un violator, un nemernic la care ne inchinam ingenuu. acum, ma gandesc si la ea. nu numai la tine.

Posted In:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s