camin

azi-noapte, am dormit la un etaj superior al unui camin de studenti (guess why!) si am trait o experienta unica! cu geamul deschis, intr-o caldura infernala, am incercat sa pun geana pe geana, dar aceasta mica distanta mi s-a parut cea mai mare din lume. vedeam in geamul larg deschis praful ca de mina al orasului, iar intre noi si strada erau o draperie inchisa si ceva etaje, dar zgomotul era atat de mare incat mi s-a parut tot timpul ca-mi odihneam insomnia direct cu capul pe asfalt, mutat doar cateodata de rotile masinilor, de decibeli, de tramvai intre linii; capul in chip de minge de rugby deplasandu-se in directii neasteptate.

langa mine, fata, tanara si frumoasa, dormea neatinsa nici macar de prezenta mea maligna, daramite de vreun alt zgomot sau miros, parti de contemplatie onirica, de acum, in deprinderile ei surprinzatoare, dintr-o generatie necunoscuta mie, de parca eram doi indivizi de pe planete diferite, coabitand in chip neasteptat, ultimi ramasi ai civilizatiilor lor disparute. am mai fost acolo nu de mult timp, poate doua saptamani, iar inspre dimineata, in aburul bahic care imi inconjura ca un turban capul, am mancat dintr-o punga de mere verzi, crude, acre, dar acum, intr-o fructiera pusa in acelasi loc in care era pusa punga, se aflau, bizar, mere coapte, mari. mi-a trecut prin cap ca, din cauza caldurii incredibile, merele s-au copt pe masa cu tot cu fructiera! incepusera, deja, sa capete acea structura de stafida mare. nu am avut curaj sa mananc, am avut senzatia ca m-ar fi imbatranit. in cele din urma, istovit de caldura si de zgomot, am fost arestat de somn si am agonizat intr-un soi de coma diluata… pentru cca 1h. acea ora, ca un resort (cand lunga, cand scurta), s-a jucat cu mine asa pana cand, dintre somn si veghe am ales veghea si am inceput sa ascult rapaiala ca de vela uraganul masinilor izbind sinele de tramvai cu talpa cauciucului.

orchestratia urbana m-a tintuit in propriul corp pentru ore, incapabil sa mai tresar, infricosat ca acea minge de rugby, capul, ar putea fi azvarlita in abisul minei din care iese smogul pe care continuam sa-l vad in geamul intors cu sticla catre mine, ca si cum infernul se instalase pentru totdeauna in inima mea odinioara verde.

si atunci, in lipsa de altceva, m-am apucat sa ma gandesc la Cartea mea, cea care nu a fost scrisa niciodata, un panegiric de deceptii si irosiri, de flori alambicate in fertilul unei imaginatii dementiale, cea pe care am cautat-o in bazarul de la Valea Cascadelor, pe presurile intinse pe jos la -2 grade, in alt anotimp si in alta lume, opusa generatiei nou-noute care umple caminul, oameni atat de noi incat inca nu si-au dat jos de pe ei pielea de imberb… printre cosuri din care va creste candva o piele neteda. Cartea mea, indexul meului in intregimea lui, pagina cu pagina lasand pe dinafara mai mult decat am putut baga inauntru, in carte, fiindca nu as putea niciodata sa imi permit o carte in format zi cu zi, ora cu ora, minut cu minut, secunda cu secunda; in lumea asta cartile au o limita de lungime permisa si o carte atat de lunga ar fi doar o caricatura, un papirus dedicat unui pitic alungit pana la cer. asa ca tot ce mi-a ramas a fost sa gasesc cele mai bune cuvinte, ca niste pilule, ca niste medicamente mici care sa rezolve durerea unui corp mare, mere care sa justifice rostul radacinii marului, cleme minuscule tinand estetic un par urias, incurcat, bogat… o harta la scara mica a fiintei mele exorcizate in invartirea perpetua a rotilor uitarii. aveam impresia ca nimeni nu asculta vreodata pe nimeni, ca minunata camera nu era altceva decat lumea marita ca sa poata fi inteleasa la nivelul ei minuscul, ca vocea mea pentru altii e ce era pentru mine lipaiala pneurilor pe linia de tramvai, capul meu nebagat de seama in topaiala lui de minge de rugby, ca fiinta mea e doar un alt mort care nu ti se poate intampla niciodata tie. acele mere, in cele din urma, erau doar fructele caldurii, crescute dintr-o masa veche care fusese candva pamant, iar din mine cresteau palmieri in care-si odihneau zborul pasari obosite venind din toate ne-colturile zarii, destramandu-se din urgia imensa a unui uragan de caldura si devenind somn odata cu uniformul zgomotos al zilei de pe partea asta a pamantului, de sub soarele incoltind rosu in dreapta ferestrei, de sub capul fetei in linistea ei care curand va deveni la fel e inutila ca a oricui si la fel de importanta ca a celui mai important om din lume, adica un destin dulce-efemer.

ne’am iubit iar, ca in vis.

Posted In:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s