Bazarul

1

O mulțime de oameni stau pe vine, pe găleți sau în picioare pe marginea bulevardului, paralel cu stația de tramvai. Vând câte ceva… La 50 de metri de stația de tramvai se face o curbă. Curbă care, venind dinspre strada Moinești, odată luată, duce la magazinele de ceramice, uși metalice, clanțe, tocuri, geamuri, scaune de wc, oglinzi și alte lucruri specifice amenajărilor interioare. Dacă nu iei curba și continui să mergi către firescul înainte, la alți 50 de metri, pe stânga, vis a vis de Petrom (sau Lukoil?)se deschide o poartă cât să intre o dubă, intrarea pentru mașini, iar dincolo de poarta deschisă se vede o muțime compactă de oameni, mulțime care ascunde însuși obiectul aflării ei acolo. Bucuresti, Târgul de vechituri Valea Cascadelor.

Odată intrat pe poartă, de sub oameni cercetând atent obiectele, încep să apară tarabele, ca niște ouă clocite de mulțime, păturile întinse pe pietriș, acoperite și ele cu obiecte de vânzare. Mirosul de bulgăre de carne tocată te scufundă întru totul, alături de coloritul de prost gust, în atmosfera show room-ului unde se afișează la un loc telalii.

Alăturate, pe o pătură, chiar la 20 de m. de intrare, pe dreapta, stau jucării uzate, de pluș, ceasuri vechi, un ceas cu cuc dintre cele care nu se mai fac (chiar, se mai fabrica ceasuri cu cuc?), geci purtate, pantofi purtați, yale, chei și o roată de Ford. În spatele “tarabei” e parcată mașina vânzătorului. O Dacia 1300, un strămoș al Renaultului expat, din 1977-1978. Cei mai mulți dintre oameni au glugile trase pe cap, sunt sub -2 grade azi, alții au căciuli, iar cei care n-au capul acoperit nu spun nimic, șterși, îngropați sub faldurile acestei lumi decrepite. Pare, cumva, că întreaga mulțime poartă aceeași căciulă. Altcumva, tot târgul pare descărcat din portbagajul Daciei 1300. Surprinzător, pe următoarea pătură stă o portieră de Dacie! Te uiți înapoi, la Dacia de dinainte, să te convingi că nu ea (ar fi necesar englezescul “it”) și-a pierdut respectiva portieră. Imediat, o rulotă încărcată cu sucuri, covrigei, un butic ambulant. Un tablou cu rama afumată, imediat, stă așezat la un milimetru de un mormănel de șuruburi ruginite. Probabil, un tablou de pe peretele unei bucătării… Rusia, China, Turcia, Europa. Rând pe rând, obiect după obiect, de la ceasurile Pobeda la pantofii de firmă cât se poate de actuali(!)- obiecte date precum niște șnițele prin grăsimea, prin zoaia, sărăciei lucii-, poți citi cine și cum a influențat România în ultimii 50 de ani. 1000 de ani… Apoi, mai departe, geci din imitație de piele (sute, mii, mormane). Canari, papagali (cu tot cu colivie, evident), telefoane mobile vechi, fiare de călcat cu încălzire pe aragaz. Te aștepți, mai sus, să găsești pe o tarabă fie și suflete, inimi, organe. Călcâie, genunchi… Cârjele sunt deja aici. Două cârje, mai încolo; dacă îți fixezi privirea între ele, parcă poți vedea fostul om. Leviere, cutii de scule, ochelari de soare pentru ochi vineți mai degrabă decât pentru soare, ochelari de vedere cumpărați de oameni care au realizat, fără control la medic, că le trebuie ochelari, le-a slăbit vederea. Ipohondria a ajuns la ochi. Te întebi ce cauți acolo și totuși continui să cauți, ca și cum te-ai urcat în podul unei case dărăpănate în jurul căreia se învârt legende. Uuuuuu. Uuuuuuuuu. Uuuuuuuu. Cineva probează un aspirator, la o priză, singura, lipită de peretele unei mici clădiri de piatră. Nu ai exagera dacă ai presupune că acea priză este una dintre cele mai folosite prize din lume. La ea se încarcă telefoane cu displayul defectat, se probează aspiratoare, televizoare, aparate de radio luate direct din odaie, filtre de cafea mizerabile, feonuri, iphonuri ciordite și alte, și alte obiecte care au nevoie de curent electric. O noptieră, un pat de copil, suzete, biberoane, bibelouri. Orice. Ghete de fotbal, schiuri, patine, treninguri desțesute… Mai bine nu cumperi nimic, e ca și cum ai profana un mormânt.

Mai sus, pe una dintre alei, un băiat înalt, îngrijit, pare un oficial al forțelor binelui pierdut într-un tărâm străin. Relativ ce binele e… Ajunse în dreptul unei oglinzi de pe vremuri, cu ramă de lemn negru, coborâtă de pe tavanul de care stătea agățată, și în lumina zilei se văzu exagerat de strălucitor, departe de ceilalți… ca și cum ar fi fost departe de Însuși Bunul Dumnezeu… Ce caut eu aici?

O bătrână. Un bătrân cu ochii ca pământul. Un ars cerșește 5 bani și, dacă puteți, 10 bani. Are hainele lăsate în jurul taliei, în ciuda frigului, și-și scoate tragedia la vedere la Târgul de Vechituri. Doar e ars, săracul… Un damblagiu, mai încolo, încearcă, cu mâinile la gură în formă de pasăre, să schiaune un tril. Încălțămintea din picioare îi e ruptă și mare (încălțămintea care strânge nu e aproape niciodată observată). Un  rest lăsat într-o altă zi de târg. Damblagiul și arsul sunt frați. Câtă tristețe? Nu. Au crescut în casa unui om sărac, mâncând pâine uscată. Nu  știu să citească și nici să scrie. Nu au și nu au avut haine bune, ci doar un singur rând, un alt rând de piele generat, de data asta, din exterior. Hainele de stradă sunt și pijamale, și haine de seară, și de zi. Pe primul îl bucură 5 bani-10 bani, pe al doilea orice zgomot pe care îl scoate și lui i se pare cu sens. Ciudat e că, în ciuda conviețuirii și dormitului împreună, nu par a se recunoaște, ca și cum fiecare zi e prima și ultima, iar naufragiul se petrece seară de seară înspre același golf din carton de la marginea orașului, de pe lângă Lacul Morii.

Târgul începe să-și dezvăluie crupa de prințesă a frumuseții dintr-un azil de bătrâne. Fiecare dintre acești oameni are o poveste de care habar nu are, deflorat de propria lui personalitate cu un obiect gros, noduros, crud, tranziția târâtă a sărăciei dintr-un sistem în altul. O sărăcie care face toate poveștile una. Povestea se numește O lume liberă.

Într-un colț, o bicicletă. Posesorul ei a furat-o din Haga, de pe lângă Parcul Trandafirilor. A fost bicicleta unei avocate. O călărea aplecată, în hainele ei scumpe. Purta cămașă albă, cravata neagră și pardesiu. Pedalele se roteau sub pantofii cu toc înalt. 500 de ron.

În alt colț, lângă un gard de beton, șade pe o cutie de scule un nene pe la 40 de ani. Privește la o cucoană, o florăreasă, și se linge pe bot.

În târg există și colțuri culturale; o oglindă a minții și inimilor noastre, și a comportamentelor noastre, a ocupațiilor și obiceiurilor noastre, trădând lumea dinafară-, un preș pe care sunt realmente vărsate cărți vechi și noi, și proaste de-a valma, și printre ele o legătură de pagini A4, „ o carte “ de șah de Lucena:Repetición de Amores e Arte de Ajedrez (1497)… Titlu scris cu cariocă verde.  Cineva a copiat, probabil, de prin Wikipedia. Cartea originală, publicată prin 1497, în Salamanca, e plină de erori. În carte, doar 11 deschideri. 2 lei.

Două ciori fac “looping”. Mulțimea sporește. Nu mai e loc să arunci un ac. Chiar, ace! O tonetă încărcată cu tot felul de obiecte, de la bețișoare de curățat urechile la… ace. Doi indivizi între două vârste încearcă să scrie, pe tonetă, o plângere la poliție. Unul îl corectează pe celălalt, discuția aprinzându-se pe ortografie și semnificația cuvintelor. Doi agramați încercând, în forfota mulțimii, să respecte normele Academiei. Sunt rotițele unui motor zgomotos. Un segment magnetic. Atât de diferiți, totuși energii pereche. Lângă ei, o pereche interesantă. Un rrom și o chinezoaică. Zilele trecute, pe ecrane, rula un film despre suflete pereche, Cafe de Flore…

Acest loc pare să fie Olimpul după mai bine de 2000 de ani de creștinism. Zeii cu aluziile lor grosolane sunt vânduți cu 10 RON de o ghicitoare tânără, care, în afara ghicitului, de sub vestimentația ei albă și carmin, comercializează bibelouri. I s-a dus vorba șoptit, ca un secret… Bibelourile. Zeus, transformat în bou pentru a cuceri cine știe ce  frumusețe a târgului. Ianua Coeli. Un țap, Pan, păzitorul cerurilor, al primei Porți a Paradisului. O pisică împrumutată din panoplia Egiptului…

O ghicitoare în palmă.

–          Îmi ghicești și mie?

–          5 lei.

Femeia scoate 5 lei. Ghicitoarea îi ia și-i pune într-o borsetă legată în jurul taliei subțiri. Apoi îi înfige mâna aproape în gură ghicitoarei. Aspiră  să fie ceea ce e crezând că aspiră la altceva. Bărbată-su se hlizește teribil de amuzat cum, crede el, e jumulită de bani.

–          Pleci la drum lung. Drum de seară…

Bărbatul îngână: “Cu trenu’, la mă-sa?”. Apoi râde prostește.  O glumă repetată la infinit, o prostie.

–          Văd un mort, Doamne Ferește!

–          Mort?!

Undeva, gândul i-a fugit la bărbat-su. Conștiința  și-a făcut repede socotelile. De el s-ar debarasa cu greu, dar cel mai puțin greu, e ca o mână fracturată și dureroasă care-și face cu greu treaba, dar și-o face. Bărbatul parcă i-a auzit gândurile… Dar nu prea bine. Fumează (aici toată lumea fumează), bea porcării- despre el trebuie să fie vorba. Poate totuși nu, că mulți beau și fumează, iar alții, care nu o fac, mor devreme (alt clișeu). Ei se iubesc ca și cum s-ar urâ. Și se urăsc ca și cum s-ar iubi. Și nu se iubesc deloc. Sau s-a gândit la el din cauza proximității. Cine știe…

–          O femeie grasă. Și copii.

–          Copiii sunt în Spania. De fapt, unul în Spania, unul în Italia. Avem doi băieți.

–          Da, da, aveți doi băieți. Bruneți (ambii părinți sunt bruneți).

–          Da, bruneți!

Mirată, se uită la bărbat. Ghicitoarea tocmai trecuse examenul de încredere. N-avea de unde să știe că băieții lor sunt bruneți, nu-i așa?

–          Se vede clar necazuri.

Femeia se uită înfricoșată în propria-i palmă, încercând să vadă singură linia care confirmă. Poate o bifă, ceva, la “necazuri”. Apoi se gândi că e mai bine să nu creadă. Și-ar fi vrut banii înapoi. Plecă.

Dacă dai una, două rotocoale, cu siguranță, în ciuda mulțimii, te vei întâlni de două, trei ori cu aceeași persoană, un ciclu repetat ad nauseam. Pe jos, la tot pasul, o mulțime de adn-uri colcăind sub forma unor mucuri de țigară strânse împreună. Flegme lângă covorul cu flori, semn că și obscurul, și sublimul au loc în același cerc. Un covor de coji de semințe de floarea soarelui. Începu să ningă. Mulți s-ar grăbi să creadă că locul ăsta e desprins din India, dar nu e. E adevărat că un tren al evenimentelor și sărăciei conduce inevitabil către același punct în viitor, dar fiecare loc are istoricul lui, și prin urmare e altă entitate. E ca și cum ai compara un bărbat cu o femeie. Ambii sunt oameni, dar nu sunt nicidecum același om. Și chiar dacă ambii poartă obiecte de vestimentație cu mâneci, fiecare poartă altceva pe dedesubt. Chiar dacă au pantaloni cu craci, între picioare prind altă formă. Aici, apoi, nimeni nu se închină la vreun elefant, fără a judeca elefantul sau pe cei ce cred în el, fiindcă și bigotismul creștin are forma și impertinența involuntară, inconștientă, a unui mastodont.

Un bărbat se opri pe una dintre alei și stătu așa o bună bucată de vreme. Mulțimea trece agale pe lângă el, lovindu-l. Uitături piezișe, înjurături printre dinți șuierară amenințător… În mână are o sacoșă de rafie. E îmbrăcat în jeanși (trăim într-o lume a jeanșilor), bustul îi e acoperit de o canadiană neagră (trăim într-o lume a canadienelor negre și gri), iar pe sub canadiană, la guler, se vede un tricou alb pe sub unul negru, ca la preoți. Are o barbă scurtă, neconturată, crescând peste tot în egală măsură de anapoda. Fire albe și negre, și castanii de-a-valma…  Se uită când în gol, când în pământ, dar nu se mișcă, e țintuit cu tălpile în abisul din ochi. Câțiva cetățeni se opresc și se uită disprețuitor la el, bănuitori, chiar convinși, că și-a pierdut mințile. Trec și-și lasă privirea pieziș în spate, încercând să-l facă să înțeleagă că lumea nu e aici ca să stea pe alee aiurea: dă-te la o parte, ‘metre! Dacă vrea să vândă ceva, fie și nimic, să se dea într-o parte, pe margine, să pună o găleată pe care să nu fie nimic și să stea acolo, poate vinde ceva… Dar nu se mișcă, parcă a murit în picioare. Nu e prezent, dar parcă e undeva departe. Nu e aici, dar corpul i se vede. Ca în moartea proaspătă, proaspăt mort, de o zi, să zicem.

Așadar, la târgul de vechituri se vând ultimele lucruri, resurse, este înstrăinat corpul gârbov al amintirii. Și se cumpără părți din viețile uitate ale altora. Oare cum a venit pe lume brățara asta de argint îngălbenit, care parcă a devenit, în amestec cu secrețiile corpului, alchimic, aur? Care e motivul pentru care artistul mediocru a pictat tabloul ăsta în care soarele are aceeași poziție și inspirație precum în primele desene ale copiilor? Din ce motiv mama acestui domn în vârstă, probabil trecută în neființă, care vinde borcane goale, purta, poate, haine verzi?

Inima târgului continuă să pulseze agonizant, va bate aproape pe moarte pentru oricât timp vor exista lucruri vechi. Și totuși, nicio noutate, se pare, nu are aura sublimă a unui lucru redescoperit.

Dar acest areal și naște, nu e numai încărcat de tristețe sau decrepitudine, ci și de viitor. O femeie însărcinată, tare tânără, mult prea tânără, cu o mină nepermis de tânără, fără idee de cât e de tânără, aproape un copil ea însăși, trece pe aleea aglomerată cu un clopoțel de bucurie în ochi. Singura ei esență, încă de dinainte de nașterea ei, e acel copil ce va să vie. Iubește și ea, fără definiție doar, are și ea emoții, îi plac și ei lucrurile noi, fie și cele vechi, dar care-s noi pentru că sunt pentru prima dată ale ei… Locul nu e pe moarte, definitivul morții nu înseamnă actul de a deceda în sine, cu prealabila trecere prin bătrânețe și stingere a spiritului lumesc, moartea este o stare în care nu se mai naște nimic. Decesul înregistrat e posibil să fie doar o stare periodică de odihnă în invizibil. Și dacă e posibil, e.  Nu o moarte, ci o formalitate. Târgul nu este altceva decât posibilitatea pe care ne-o ascundem…

Singurii care vor ști ce e bine și ce e rău, fără putința de a fi ridicoli în speculațiile lor, sunt cei care vor rămâne ultimii, la un taifas cu Dumnezeu, decuplați de la vechi și de la nou. În rest, un bazar, iar ce există mai sus, pe pagini, e doar la ceea ce mă pot eu gândi acum…

2

În fine, bărbatul în plin delir, cel în jeanși și canadiană neagră, care nu vinde nimic, se opri în fața unui covor acoperit cu volume, covor aproape zburat de întețirea vântului gata de acum să ia pe sus totul și să-l ducă pe o planetă muribundă. Cărți felurite, dar toate la 1-2 RON, fără vreo departajare făcută de valoare sau vechime, ci doar, poate, de grosime, stau în teancuri, iar pe ele sunt puse… pietre.

Vânzătorul, un domn foarte bătrân, probabil obligat de pensie să-și vândă pasiunile unei vieți care nu mai există, aranjează tot timpul, carte cu carte, cărțile. Nu prea e locul lui aici, i se foiește în ochi un neastâmpăr, deprinderea unei alte condiții, un filigran de prejudecată, o lucire de scârbă. Dar ele sunt irelevante, nevoia înfrânge prejudecata, de parcă bătrânețea e, câteodată, rezultatul unui bine mai larg. Altfel, dacă îi alungi sclipirea de răutate din ochi, bătrânul e de-a dreptul frumos și d-abia atunci nepotrivit locului. Dacă ar ști, ar deveni meschin, s-a comporta ca atare, iar naturalețea i-ar deveni copac de plastic. Așa, rămâne răutăcios doar pe alocuri…

Sunt și eu pe aici, observ nimicuri pe care le uit imediat, dar care se vor adăposti în subconștient, apoi, mai târziu, vor apărea unul câte unul într-un întreg inutil. E mult de muncă să nu vezi nimic. Pentru mine, târgul e pură auto-psihanaliză, cârpă de realitate așezată turcește, frivol, balcanic: flegmă, scuipat, dans din buric, umbre care șed pe jilțuri care se mișcă în vânt, oniric cu spaime reale, făcutul de umbră pământului degeaba, boala inutilității, geniu lângă imbecil într-o complicitare alandala, acceptarea altor păreri, lectură, umilință, lipsă de îngăduință, prejudecată, dragoste fugită în întunericul dezvățului de cea iubită, hrană puțină, traficul fără reguli, tramvaiele care se târăsc tocmai din copilăria mea și care nu s-au schimbat niciodată, figurile de ceară din jurul meu, rătăcire, pragul nebuniei. Sunt aici și mă chinui și aici să îmi scot otrava din suflet, să pun acolo lucruri frumoase, că ceilalți zic că ar exista, să găsesc un Dumnezeu cât de mic în mâinile împreunate spre cer, în izolare, surprins și deținut într-un poem baudelaireian, legat de rimele albe ale propriei mele vieți cu hiperbolă și derizoriu, și întuneric. Nu iubesc întunericul, urăsc întunericul, mi-aș da până și viața să se sfârșească, să se încheie, să trec într-o nouă etapă, oricare ar fi ea, dar nu se sfârșește, ci se adâncește atât de tare încât îmi e teamă să îmi mai doresc până și sfârșitul, îmi e frică să-i stârnesc alchimia, îl colind într-o totală eclipsă de mine. Sunt toți oamenii din târg și totuși niciunul, în fapt niciunul, nimeni, nicăieri, puncte inofensive în spațiu și timp,  îndrăgostit de nimeni și de nimic, purtând masca ideii și invizibilul ei abstract. Eu sunt spiritul nefast al acestui târg (chiar mă pipăi pe spate să văd dacă am aripi de liliac mare, cum au spiritele nefaste), mă dizolv vânzându-mi eu însumi bucățile de carne socială, cărțile, hainele, ceasurile, pantofii, lucruri pe care le-am cumpărat când uitasem de întuneric, din timpuri în care mă cuibărisem în zâmbetul altcuiva. Îmi vând cadourile. Sunt în târg și mă încearcă un erotism promiscuu, amestecat cu întuneric și groaza că mâine voi fi iarăși singur și voi face sex cu un dor infernal, mărit de trecerea încă unei zile, nu micșorat cu timpul, cum s-ar cădea. Oare cu cine se iubesc acum fostele mele iubiri, oare iubesc mai mult, mai trainic, mai… așa cum trebuie? Oare îmi simt singurătatea, ambiguitatea, desubstanțializarea, oare simt că sunt o victimă care urăște victimele? Aș vrea să fiu ceva, să fiu. Urât e sufletul fără dragoste… Iar eu fac, în memoria mea picată în puț de suflet otrăvit, dragoste cu toate fostele iubiri în același timp. Îmi e dor de lipsa dorului.

Mă aplec și eu peste cărțile moșului, aș vrea să cumpăr o carte care să-mi schimbe viața, să-mi dea o fărâmă de frumusețe, de lucruri neștiute, tânjesc după secretele din spatele cortinei de deprinderi a lumii, cum ziceam, lumea în sine nu mai e o variantă. Tocmai am citit că există (!) cărți care nu au fost scrise niciodată, așa ceva aș vrea, literatură vindecătoare, cărți tehnice scrise de poeți, o matematică a rezolvării sufletului, ceva bizar, inedit, contradictoriu așa cum e sufletul omenesc în ecuația propriei înțelegeri, dar eliberator, explicativ, acceptabil până și morților. Aș da și banii pentru viață, de pâine, pe multe zile, ca să găsesc așa ceva. Aș sta nemâncat doi ani. Trei. Patru…

Posted In:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s