email catre 7 ani in urma

mai sunt cateva zile si se vor implini zece ani de la urmatoarea amintire de peste zece ani…

stiu, stiu, par ridicol, nebun, deplasat, nu mai tac odata pentru totdeauna… doamne fereste… stiu.

dar trebuie sa intelegi, tu chiar nu existi, nu te-am intalnit niciodata. sau poate te-am intalnit doar o singura data, odata demult, intr-un mall, dar am trecut unul pe langa altul si nimic nu s-a intamplat. e adevarat ca te iubesc, dar incerc sa te replasez in bula aceea pe care o avem cu totii in suflet, pe care o purtam cu noi nepersonalizata, ideea ca pentru noi exista cineva in lumea asta, o iubire mare, unica, once in a life time. nu te iubesc ca pe tine, intelege, ci ca pe cineva care ma asteapta pe holurile lumii mari traindu-si viata.

am spus tuturor ca am avut o mare tragedie, ca de asta am devenit asa autentic, ca nu-mi mai permit sa farsez, ca mi-am dat sufletul si cand cel caruia i-am daruit sufletul a plecat cu el nu a mai ramas nimic de ascuns. am spus tuturor, dupa ce am recunoscut ca ai fost o mare iubire, dupa ce am spus tuturor ce speciala esti, ca ai murit. dar nu ai murit, ci doar nu existi. nu am mintit pe de-a intregul, ci doar am rotunjit conceptul. am vrut sa te re-pozitionez din trecut in viitor, sa-ti schimb fiinta si figura, si sa trag si eu o minuscula speranta ca asta n-a fost tot.

ti-am scris in tot acest timp asa cum un naufragiat scrie un biletel pe care pune coordonatele locului in care se afla, il baga apoi intr-o sticla, poate, prin cine stie ce serendipitate, biletelul va ajunge la cea aleasa, iar aceea, intr-un  act teatral, in cautare si ea de sens, va pleca pe o pluta sa strabata, in cautarea mea, lumea pana la anitpozi. ti-am scris asa cum scrii ideii de dragoste, doar ca eu am avut sansa ca dragostea, de data asta, sa aiba buletin si adresa de email. ai existat doar in contextul in care am vrut eu, aici m-am bucurat de ceea ce aveam de spus, bun si rau, adevarat si neadevarat, umbra si lumina, aici am decriptat, am tradus poate dintr-o limba in aceeasi limba, naufragiul meu steril din ape tulburi in ape si mai tulburi.

emailurile, scrisorile mele, nu au avut nimic a face cu tine, dar au avut a face cu tine, doar ca nu ai mai avut tu importanta deloc, cu ochii tai goi si rai cateodata, ci doar furia mea nejudecata a incaput.

mi-am adus aminte, rand pe rand, lucruri, momente cheie, cuvinte bifurcate ca limba sarpelui, intelesuri ciudate, malitie, urat si frumos, apoi mi-am reamintit ce frumos am iubit eu si doar eu, ca singurul lucru care m-a suparat, in toata ecuatia asta, au fost socotelile neincheiate, ca nu mi-ai spus niciodata adevaratul motiv, chiar daca il stiu mai bine decat crezi: eu te-am parasit. uitasem.

acum, iubesc din nou. in ultimul an, cum ti-am zis, am trecut prin multe paturi si prin corpul multor femei, incercand sa ma intrupez din caldura corpului lor indarat in mine insumi, furand cate o sarutare de la fiecare, caci sufletul meu senzitiv imi spunea ca va redeveni intelectiv doar cand voi fi fost furand un anumit numar de sarutari de la un anumit numar de femei, suratele tale de gen. basmul meu propriu… si astfel am luat de mana fete si femei, de felurite educatii si varste, de etnii diferite si inaltimi diferite, cu mirosurile lor diferite, femei cu care as fi vrut sa fiu si nu se putea sau cu care n-as fi vrut si se putea, dar mai ales cu fonduri afective grele ca turnul babel al lui Athanasius Kircher-  care, zice el, daca ar fi fost construit pana la cer, ar fi indoit axa pamantului.

de la a la z, femei cate literele alfabetului, rand pe rand si in acelasi timp, am furat destul, cu sete de vampir, ca sa redevin om. nu am redevenit om, fiindca nu am fost vreodata asa ceva, ca sa redevin, ci petala de floare care si-a dorit, cand va fi mare, sa fie om, ajungand sa traiasca ceva ce nu stie.

Posted In: