Acum 10 ani

Erau odata o femeie care nu iubea un barbat, ci cati putea!, si barbatul ei care o iubea pe ea pentru sine si alte femei. Dar, culmea, daca ii urmareai mai indeaproape, pareau a emana o energie benefica, ca si cum doua stari nefiresti ale unei singure stari (!) produceau un plus in Univers! Energia aceea facea drumul indarat inspre ei si ii umplea de lumina, astfel incat parea chiar ca se iubesc autentic!

Ciudatul cuplu avea o viata aiurea pentru un cuplu, nu aveau nicio treaba unul cu altul, amandoi interesati de lucruri total diferite, de parca erau nascuti in emisfere diferite, desi veniti pe lume in acelasi cartier. Mancau lucruri diferite, la ore diferite, dormea fiecare cand celalalt era treaz si vorbeau in alt fel, de neinteles adeseori unul pentru celalalt. Se intalneau doar pentru facut dragoste pe muteste, dar rostogolul lor ridicol lasa sa se inteleaga o adevarata pasiune, cert ca natura are caile ei nebanuite si ciudate, hazlii. Acest cuplu m-a fascinat teribil in neimportanta lui, el fiind si cel mai frumos pe care l-am vazut, in micimea lui dramatica, plin de o sinceritate dezarmanta chiar si in momentele de minciuna, o sinceritate care rezida din stangacia pe care o pun in gesturile de tandrete. Sau, poate, era fiecare un mincinos mult prea versat ca sa poats fi mintit. In rest, rahat.

El ii scria cuvinte din alte dimensiuni, care, in asezarea lor, umpleau aerul cu mister. Sau ramaneau risipite aiurea, nu prea intelegea ea mare lucru…

El avea nume de erudit prapadit si figura nasoala, ea nume de amanta de cartier de oras mic. El schimbator si schizofrenic ca vremea, ea rece si seaca precum lama unui brici. El cu chip de fals zeu antic, ea de o frumusete inegalabila, precum cea a trandafirilor albi un pic ofiliti.

Se ascundeau ochilor oamenilor, nimeni nu stia ca sunt impreuna. Se vedeau pe ascuns, departe de caminele lor, burlac convins, nesotie perfecta. Cel cu nume de erudit suferea dupa ea, ea nu suferea dupa “erudit”, dar nimic nu o facuse sa se simta mai femeie decat rostogolul lor. Se putea lipsi de el, dar nu avea de ce. Dar nici lui nu ii pasa, nu avea nimic mai bun fe facut.

Au fost sprijin unul pentru altul de fiecare data, din taina nebuniei lor fiecare scotea o mana sa il ajute pe celalalt, binefacatori secreti fara sa fie vreun secret intre ei. Neah, nicidecum. Smile.
Mai rece ca gheata, il atingea cu o mana de mama si il strangea intre picioare de ibovnica, nu aveau nevoie decat sa stea unul in altul nemiscati ca sa atinga extazul, o lipsa de frecare inlocuita de pulsatii si saruturi,  precum marea linistita, ca vulcanul! Scenariu multumitor…

Vietile lor personale, in afara acestei anomalii relationale banale !) nu sunt secrete, multi dintre noi ii stim pe amandoi, dar asta nu e relevant. Ii stim, comune lepre.

Fara sa aiba nevoie de el, trebuia sa il auda, facea viata mai usoara in marele oras, intre crize de timp catastrofale, in dinamica evisceranta a strazilor ticsite.

El avea nevoie de ea asijderea, pauze de inutilitate cotidiana… presarate printre saptamani.

S-ar putea ca insasi povestea sa fie un fals… sau macar un lucru incorect insusit. Isi traisera conventional vietile, cu micile intreruperi pentru eroarea umana sau cu exceptia haosului provocat de adolescenta traita intr-o lume neclara, tranzitiva, plina de instrainari, iluziva, in care patriile aveau tendinta sa devina mici parti ale confederatiilor.

Cei doi impostori s-au risipit, trecand la alte imposturi pe care le numesc “incercarea de a fi fericit”. Vieti de rahat, oameni fara destin. Minciuna. Cliseu. Dar suav.

Toti niste carnuri umblatoare, la fel de buni pentru oricine, secretul constand in aspiratii pentru a fi unici.

Posted In: