Uliu

Amuzant. Zarva cat cuprinde. Nici nu mai stii ce conteaza. Conteaza totul pe cat conteaza nimic. Prins in avalansa semnificatiilor adunate intr-un mare ghem, ghem care se indeparteaza de tine cu fiecare metru parcurs inspre vale, stau si ma minunez de faptul ca cel mai relevant lucru nowadays este opozabilul mainii mele drepte taiat intr-un cutit ascutit hilar pe ambele muchii, de un nestiutor, treaba care imi ingreuneaza existenta, fiindca nu pot tine pixul in mana, nu pot aprinde bricheta ca sa fumez si multe altele asemanatoare. O mica durere care imi schimba dispozitia si ma afecteaza, putin cate putin, psihic… in derularea zilelor.

Peste noapte, de cateva zile, ma trezesc si in cap mi se incruciseaza cifre, milioane, in toate pozitiile posibile- in toate sirurile pe atat de imposibile- si am senzatia ca am inceput sa memorez prea mult, e periculos pentru Univers deja, nu pentru mine, ca o Loterie Cosmica pe care s-ar putea sa o castig, avand toate numerele in cap si la dispozitie astfel. Aceasta exagerare ma face sa ma simt mic aici, pe Pamant, dar nu am ce sa fac, nu imi controla, inca, visul. Ma chircesc sub povara infricosatoare si rece a acestei treziri, sub imensitatea nimicniciei, micimii mele, ca un turture de gheata constient de sine, agatat de cea mai friguroasa dintre planete, Neptun. Este momentul in care numai mana iubitoare a unei mame ar putea face Universul acela sa inceteze sa se pravaleasca peste tine, calator care cu fiecare metru de la punctul plecarii s-a indepartat de propria lui inima, izolat in zabrelele distantei si cu linii ale orizontului transplantate pe cord.

Apoi, la lumina zilei, foarte de dimineata, sub nicovala matematica a noptii de dinainte, sorbi 5 guri de cafea tare, cu un varf de lingurita de miere ca sa indulceasca tona de amar ascunsa intr’un singur bob, te imbraci si pleci, trebuind sa ascunzi totul sub presul de la usa, afara sa nu iei nimic cu tine, pentru ca urmeaza o noua zi si trebuie sa reusesti sa ajungi inapoi de unde ai plecat, in casa ta temporara, adapostind nopti, nu si oamenii dormind in patul lor.

Iti scrii propria limba ca sa nu o uiti, ancora intr’o realitate testamentara, cautandu-ti cuvintele in cartile din suflet, gandindu-te la ele, in dialogurile stravechi cu ai tai, cei disparuti dintre noi. A fost odata ca niciodata… un cires… un cais… o masa de lemn… multi ochi vii care te priveau cu speranta si iubire… glasurile celor disparuti de acum erau modul in care supranaturalul discuta cu tine la pranz, la masa, alaturi de Ei, batranii, printre linguri zornaind si sorbituri care azi ti s-ar parea proaste maniere. Azi, dupa atatia ani, mai e mai putin inainte decat inapoi si iti doresti mai putin sa supravietuiesti, conteaza mai putin, trecerea in nefiinta nu mai pare asa de sumbra, ba mai degraba ce urmeaza dupa noi pare un copac umbros sub care te asezi ca sa iti reintalnesti minereul originar, unde sunt ceva sanse, cu siguranta mai multe decat aici, sa iti reintalnesti fragmentele de suflet trecute si ele Dincolo. Decesul nu te mai inspaimanta, esti antrenat deja, iubirea nu mai e asa de importanta, nu mai e nicio diferenta intre o pasare trecand clipa pe deasupra ta si ea, e frumoasa precum acel uliu planand in distanta, care se scufunda sub dealuri ca sa agate un pui… un simplu cuvant dintr’un simplu vers, din micile catrene ale efemerului. Totul e sters de un smirghel de inteles, tuberculii emotiilor s-au retras in sine…

Posted In:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s