Portocala

In completarea negrului si suprafetei de lemn lacuite a biroului, intre pixuri aproape consumate, fiindca niciodata nu il apuc pe acelasi si s-au consumat toate in mod egal, circa 30, langa scanner, o portocala perfecta se odihneste cuminte si fara vise. As vrea sa mi-o fac iubita, imi provoaca un zambet cerneala ei contrastanta, zborul unei libelule printre broaste hraparete, sarind sa o insface. Imi aduce aminte de musetelul copilariei, o marunta picatura de soare printre pamanturi intunecate si fertile, bozii, pui de gaina murdariti pe la marginea garlei, in cautare de ganganii de ciugulit. 

Imi privesc in ea chipul tineretii, acea frumusete de care nu am fost niciodata constient, antisocial, izolat printre cartile mele rupte, mancate de ani si uzate in maini. Eram un fel de Fat-Frumos cu aspiratia intelectualizarii, patat de tristeti nejustificate. Portocala imi transmite emotia pe care o splendida fiinta o incearca atunci cand se priveste pentru prima oara in oglinda, dupa ce a fost intemnitata in pumnul tatalui de la nastere si pana tarziu.

Oameni munciti treceau pe drum catre ogorul lor confiscat de comunisti, ramasi doar cu vreo cateva arii. Inventasera sapatul viei de 9 ori, ca sa stea in camp mai mult timp. Ii studiam de pe pluta mea simpatica, pe sub borurile unei palarii de paie rotunde. Ajunsesem, dupa cativa ani, sa stiu cand erau tristi si cand erau veseli, poate si motivele emotiilor lor, golemuri netezite in focul aspru al Baraganului. Hainele de munca erau hainele lor bune intoarse pe dos, iar fericirea era mereu chibzuita, lipsita de entuziasm, intotdeauna pastrand in minte ca maine ziua incepe de dinainte de soare.

Furam trestii de prin garduri, ca sa imi fac undite sa pescuiesc niste carasi mari si plati, care pana si prajiti in galeti de ulei lasau in gura o dara de namol. Betele nu detineau nicio notiune a dreptului, coteau si iar coteau mai degraba ca o iedera in jurul unui salcam, hilar de fruste unelte de copil in cautarea vanatorii ancestrale.  Totul in jur lucra pentru celalalt, mustele se puneau pe apa lina sacrificandu-se pentru mine, acolo veneau pestii sa se hraneasca si acolo ii capturam nemilos.

Pe pluta, intotdeauna, tineam o carte, mereu alta. Pentru 35 de ani nu am mancat niciodata de doua ori acelasi lucru si nu am citit niciodata aceeasi carte. Nu am iubit de doua ori aceeasi femeie, ci doar una, pe care inca nu o cunosc. Mica ta jumatate de secol nu are timp de neintelegerile tale, de nelamuririle tale. Ma apuc sa desfac portocala, sa o mananc. Infatisarea ei extraordinara va disparea pentru totdeauna in burta unui monstru care se hraneste cu fragile si extraordinare frumuseti, si efemer.

Posted In:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s