Conditie

Stau intr-o liniste perfecta, doar eu si o oglinda sprijinita de Univers, ametind intre noi cateva versuri intr-o limba moarta. Ochii sunt tinutiti in ea si nu sunt sigur daca nu cumva eu sunt si ingerul, si ingerul mortii, si scaunul pe care stau, si oglinda. Ma holbez in singulara mea existenta incercand sa ma nasc din saruturi in ea, burta e plata… in insarcinarea ei stearpa.  Flori albastre pica din cer si altele rosii tasnesc din pamant, entitati supraomenesti trag din arcurile lor altele, galbene. Ma aflu intr-un parc in care florile cresc in nestire, menit botezurilor prenatale. O epileptica stea se chirceste si zvacneste cu mainile inclestate si genunchii la burta, urland sa ma dea afara, mic atom torturand imensitatea. Florile cu petale de gheata impietrita, precum si copacii picati in Raul Etern, imbracat in nisipul lui fin, disputa glontul de pe teava de la tampla, alba-neagra cu viata si moarte.  In cele din urma, in zbateri extraordinare, ma nasc si vin in aceasta lume.

Primul meu gand aici a fost un repros, i-am izbit mamei ucigasa intrebare: de ce m-ai facut? S-a uitat la mine incurcata si blocata in propriul ei trup. Apoi, dupa multe ore de silueta anilor, mi-a raspuns cu ochii: ca sa iubesti si apoi sa pleci. Cam mult pentru un nou-nascut, nu e asa? Dar ea avea propria ei intelepciune inghetata, nu aveam ce sa ii mai reprosez. Nu stia.  Nu eram eu facut pentru iubire, ca doar eram copilul dansei, nascut din apa ei. Sau, cel putin, mai toti intelegeau iubirea asa cum o intelegea mama, in intelepciunea lor inghetata, inutil de repetabila, plictisitoare. Nu eram pentru acel fel de iubire. Ma aflam, de acum, in tabloul lor tern, nu aveam incotro decat sa ma rabd sub forma de soarece intr-un vas de granit, sa iubesc, sa traiesc si sa mor ca ei. Am inceput sa visez la nemarginiri, nimeni nu se poate impaca sa se tot izbeasca de laturi si tavane, Nu eram cladit pentru temporalitate, asa ca existam fara sa clipesc, aruncat din inchisoarea oglinzii primordiale intr-o simpatica deplina libertate a carcerei.

Mi-am inventat celelalte piese, Regina, Turnul, Pionul… Eu, Nebunul de Negru, ma miscam in diagonale, ca sa scurtez drumuri, adesea aruncat de mana nevazuta a celui care guverneaza jocul, exersand sinuciderea. Tot jocul mi-l inventasem pentru mine, aveam carte de identitate de piesa cu tugui, ma facusem in patru, doi de alb si doi de negru, un poem recitat de picaturile de ploaie care cadeau pe capacul vasului in care ma aflam, foindu-ma in patul meu, care era o podea prea tare, in patrate albe si negre. Desi eu pusesem la cale aceasta schematica imaginatie, sora cu Oglinda sprijinita de Univers, uitasem asta, fiindca el poate fi inventat de fiecare, de fiecare data, conditia substantiala fiind sa uiti ca tu esti Autorul.

Posted In:

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s