E ceață și plouă ușor, dar ploaia nu mă deranjează. O casă albă se arată, ca un mesager din altă lume, de deasupra, dintre stânci, din ceață. Cum ceața se înășoară ușor pe ea, casa pare că se mișcă. Aburul se ridică, apoi coboară, se smucește și flirtează cu împrejurimile. Ca prin niște ochelari aburiți, văd o femeie. Îmi face cu mâna. (more…)

Am gasit’o adusa de inundatia orasului pe presul meu. De clanta atarna o reclama la pizza.

Nespalata si slabanoaga, cu parul murdar peste fata, nu am stiut cum sa reactionez. Ce sa fi facut, sa fi apucat’o de un picior si sa fi tarat’o in mijlocul holului, sa o indepartez cumva de mine, sa fi ignorat’o? Multi ar fi putut crede ca fata era vreo cucerire de’a mea de care mi’am batut joc, o copila regulata si aruncata… Nu imi pasa de gandul asta murdar, prejudecata murdarind inimi. I’am dat parul de pe fata si am tras’o usor de mana sa o trezesc…  Vară plină, era imbracata intr’o rochita spalata in albastru de metil care se ridicase pana aproape de coapsa si doua picioare lungi, frumoase, tradand o varsta frageda, incaltate in niste papuci roz de plus, ca si cum ar fi proaspat fugita de acasa sau macar timpul se blocase in momentul plecarii, se lungeau catre lift. (more…)

lutarul se priveste intr’un rau de lut strabatand pamantiu un ocean de verde, chipul de argint si bronz pe care il vede pare statuia unui Titan condamnat la adancuri. se misca 10 centimetri in dreapta si, ca intr’o incercare de evadare, din adancuri se aud lanturile  unei statui. vantul suspina printre ferigi. oile behaie la o pupaza topaind printre ele. olarul isi face rost de o noua miscare, de data asta spre stanga, iar lanturile fosnesc precum cerceii lui xerxes. un mac priveste de pe buza abisului la spatele olarului. un ciuline priveste admirativ scurta viata de biet muritor a macului, el traieste aproape pentru totdeauna, un nuc urmareste privirea ciulinelui, il iubeste de sapte ani. lanturile din adanc se aud din nou, dar olarul nu s’a miscat! un copil se furiseaza pe langa zidurile unei biserici parasite, din inima campului, ducand in mana un colt uscat de paine. lucerna e intinsa pe pamant si, dintre snopuri, capsuna studiaza culoarea macului.
lutarul se ridica in timp ce statuia se retrage in adancuri.
abisul suspina unei radacini de feriga stand sa alunece in surful unui dans disperat catre lutarul desprinzandu’se din oglinda, Dedesubt si Deasupra revin la locul lor in timp ce o oaie se sinucide sarind in prapastie. “ai venit’, zambeste fericit…

azi-noapte, am dormit la un etaj superior al unui camin de studenti (guess why!) si am trait o experienta unica! cu geamul deschis, intr-o caldura infernala, am incercat sa pun geana pe geana, dar aceasta mica distanta mi s-a parut cea mai mare din lume. vedeam in geamul larg deschis praful ca de mina al orasului, iar intre noi si strada erau o draperie inchisa si ceva etaje, dar zgomotul era atat de mare incat mi s-a parut tot timpul ca-mi odihneam insomnia direct cu capul pe asfalt, mutat doar cateodata de rotile masinilor, de decibeli, de tramvai intre linii; capul in chip de minge de rugby deplasandu-se in directii neasteptate. (more…)

Am in fata un perete. E usor murdarit. Pe alocuri, ici si colo, imperceptibil zgariat. Ca un tablou de comanda de la care se manevreaza fixul ideii. Stau si ma uit la el. Sta cu ochii goi privind pe langa mine printr’o luneta bizara, plecand dintr’un punct in care pui ochiul si despartindu’se in doua lunete aproape de figura mea.

Ma aplec si incep sa scriu pe el cu un marker rosu. Incep in coltul din stanga, jos: Eu. Imediat, langa mine (adica Eu): Tu. Il sterg pe Tu; Tu, pentru Mine, nu existi. Ramane un nor rosiatic, semn ca ai fost pe acolo…

Scriu, litera dupa litera, o butaforie, recuzita unui joc de’a cuvantul. As fi avut nevoie de un marker mai subtirel… (more…)

 

Și observi, de deasupra parcului din Kingsbury, o stație de “tube” de Wembley, cum Reca vine spre casă… Urâtele chipuri, negre, șterse, peste tot, strigă la ea. Bagă capul între umeri și merge mai departe. Sporește pasul. Suferă după un bărbat care a transformat-o în fantomă. Nu mai știe nimic de el. Indiferent de prejudecățile inculcate, de religie și de castă, de culoare sau de climă, dragostea de genul ăsta lasă aceleași urme. Diferă doar justificările… Chipurile urâte sunt pe semnele de circulație. Sau alături, dând din mâini, mâinile ca niște pedale, ca să înainteze. Un duh negru suflă dintr-un separeu peste toți trecătorii. Plouă din nou. Duhurile negre se trezesc și încep să sufle pe rând. Se joacă. Suflă din ce în ce mai tare peste golemurile mergând pe stradă. (more…)

Stii, am cunoscut, iarasi, dar nu iarasi (nu stiu cum sa spun) pe cineva. are multe din tine si e totusi altfel, nu sunt atat de lipsit de deprinderile lumii incat sa nu existe stereotipul…

am stat goi unul in fata celuilalt. in intuneric, pana cand intunericul s’a risipit ochilor nostri. ne vedeam lumina ochilor, bezna devenise un soi de pleoapa suplimentara- ultim indiciu al unei specii la o ultima clipita de transformare-, una care statea sa cada, caci regnul nostru se adapta altor conditii de viata. (more…)

Meditez în linişte, gândul alunecând fără voia mea către ce-l durea pe el mai tare. Dintr-odată, oh, m-am gândit la cuvinte. Mi-am imaginat atârnarea de cer, lipitul de pământ, scoţându-le din scorţoşismul lor lingvistic, parcă cititind un dicţionar de înţelesuri de dincolo de ele, haşurând cu un creion de tâmplărie partea albă de pagină. De sub haşură a ieşit minunăţia asta. Am citit dexul de 1000 de ori, am memorat haşura şi am început să judec în termeni mai puţini colocviali, mai puţin convenţionali, cu o placută teamă în faţa minunatelor noi perspective. (more…)

Un om cu un talent de compozitia talentului sau nu poate ajunge decat in infern.  Din fericire, Printul Intunericului face doar cratite, nu si capace, asa ca o evadare va fi destul de facila!

 

 

O femeie tanara, trista si frumoasa, Fata Morgana deghizata in prostituata, care sa ii tina de urat intr’o celula de sticla amplasata in Times Square, acolo unde ajung, cum spunea el!, sufletele dupa ce mor. Un inger bleg legat definitiv de un caine vagabond albastru. O vioara in forma de chiuveta. O prostata care provoaca placere. Un avion fara motor. Curioasa biblioteca a lui Eco. O Erendiră care a devenit bunica bunicii ei. Un nou veac. Cateva tarfe vesele. Dragoste in timpul unei endemii de oameni sanatosi. Trese de general iesit din labirint. Dragoste exorcizata. Puterea de a deosebi demonii de ingeri. Sedinte de animism cu Arhanghelul Gabriel. Liniile de tendinta ale continuumului.

Domnule Marquez, am trait cu trupul viata prescrisa de dumneata in mod aberant. Ai fost un animal bizar, cazut din alta lume, iar scrisul tau este o profetie legalizata de directia in care, cu gatul pe sine, merge lumea asta.

Pastrez totusi culoarea apelor si lumile tale subacvatice plantate in plin pamant.

 

 

 

 

 

Cronica unei vieti vesnice:

1955.- “La hojarasca”

1961.- “El coronel no tiene quien le escriba”
1962.- “La mala hora”
1962.- “Los funerales de la Mamá Grande”
1967.- “Cien años de soledad”
1968.- “Isabel viendo llover en Macondo”
1968.- “La novela en América Latina: Diálogo” (junto a Mario Vargas Llosa)
1970.- “Relato de un náufrago”
1972.- “La increíble y triste historia de la cándida Eréndira y de su abuela desalmada”
1972.- “Ojos de perro azul”
1972.- “El negro que hizo esperar a los ángeles”
1973.- “Cuando era feliz e indocumentado”
1974.- “Chile, el golpe y los gringos”
1975.- “El otoño del patriarca”
1975.- “Todos los cuentos de Gabriel García Márquez: 1947-1972”
1976.- “Crónicas y reportajes”
1977.- “Operación Carlota”
1978.- “Periodismo militante”
1978.- “De viaje por los países socialistas”
1978.- “La tigra”
1981.- “Crónica de una muerte anunciada”
1981.- “Obra periodística”
1981.- “El verano feliz de la señora Forbes”
1981.- “El rastro de tu sangre en la nieve”
1982.- “El secuestro: Guión cinematográfico”
1982.- “Viva Sandino”
1985.- “El amor en los tiempos del cólera”
1986.- “La aventura de Miguel Littín, clandestino en Chile”
1987.- “Diatriba de amor contra un hombre sentado: monólogo en un acto”
1989.- “El general en su laberinto”
1990.- “Notas de prensa, 1961-1984”
1992.- “Doce cuentos peregrinos”
1994.- “Del amor y otros demonios”
1995.- “Cómo se cuenta un cuento”
1995.- “Me alquilo para soñar”
1996.- “Noticia de un secuestro”
1996 – “Por un país al alcance de los niños”
1998.- “La bendita manía de contar”
1999.- “Por la libre: obra periodística (1974-1995)”
2002.- “Vivir para contarla”
2004.- “Memoria de mis putas tristes”
2010 – “Yo no vengo a decir un discurso”

 

 

 

 

Ritualul prostesc al conștiinței generale (unde conșiința generală NU a fost reperată, dar ritualul ei DA!) se înmagazinează în cea mai mică particulă a ei, individul, și ne oferă povestea unui trompetist care, pentru a-și câștiga un pic de existență, nu multă, scoate sunete la alt instrument. Ne-ar putea oferi, de asemenea, povestea altor meseriași aproape dispăruți, cum ar fi de pildă tapițerii care lipsesc afișe pe pomi, afișe care, probabil, dacă le vei urma, te vor conduce drept în curtea legătorului de arcuri și paie și tapițerii  marmanzii. Aceasta este povestea celui mai discret individ din societatea umană, cel al cărui rost pe lume e muribund. În fapt, este o poveste reală, inspirată dintr-un inteviu inedit, în ciuda modei de azi (ieșitul dintr-un comun ieșit din comun), nu cu cel mai de succes om de pe planetă, ci cu un om pur și simplu destituit. Destituit de nimeni, care nu și dat vreo demisie, dar destituit. Omul obișnuit. Interviul urmează să fie publicat într-un ziar important.

Reporter- Cum ați ajuns într-o fanfară?

Trompetist- Nu am fost suficient de bun pentru o orchestră.

R.- Ce înseamnă să fii bun la trompetă?

T.- Tenhnic, nu contează. Pentru mine, filosofic, presupun că să-ți pui suflarea în slujba sunetului. Trompeta, la propriu, se respiră. Nici măcar vocație nu mai e, ci tic-tacul vieții. Nu poți pur și simplu să te oprești din respirat sunete.

R.- Și vă puteți întreține din cântatul, în fanfară, la celălalt instrument? Chiar, care e, că nu ne-ați spus…?

T.- Nu vă spun. Habar nu am de ce, dar nu vă spun. Probabil pentru că e irelevant pentru zilele mele. E doar o slujbă. Fiecare notă înseamnă un bănuț de pâine. Nimic altceva. Două bucăți, două pâini. Trei bucăți, 3 pâini. Asta așa, ca să înțelegeți cât de prost e plătit…

R.- Știți cumva, câți trompetiști sunt în lume?

T.- Puțini, extrem de puțini. Nu e treaba mea să știu asta. Eu știu să suflu. Să se întrebe cititorul: oare câți trompetiști am întâlnit în viața mea? În categoria trompetiști intră și clovnii?

R.- Presupun că nu…

T.- Presupun că nu-s mai mulți trompetiști decât clovni și arlechini pe lume…

R.- Ce ideal aveți în viață?

T.- Ce ideal am eu sau cum mi s-a spus, încă de mic, că trebuie să arate idealul?

R.- Al D-vs.

T.- Nu am așa ceva. Am, în schimb și la fel de bună, varianta cealaltă. Vreau să fiu CINEVA.

R.- Ce, adică?

T.- Cine, adică?

R.- Da.

T.- Vreau să fiu primul om dintr-un număr mare de oameni. Vreau să am un salariu bun. Să mă duc la ski iarna, pe litoral vara, să fac puțină zarvă în trupul acestei lumi. Să pot exagera și face excese culinare. Să mă îndop, să beau, să fac amor pe bune. Nu am mai făcut amor de cca. un an. Înainte de asta, când am făcut, am plătit.

R.- De ce?

T.- Cu cine?

R.- Cu o femeie…

T.- Care?

R.- Păi una care vă place și vă place.

T.- Care-mi place?

R.- Păi D-vs știți!

T.- Păi, dacă știam, făceam!!

R.- E drept… A propos, în exprimarea D-vs se simte prezența cărții.

T.- Păi, probabil, pentru că, în lipsă de alte opțiuni, am citit. În copilărie, că așa era în comunism, pur și simplu nu aveai voie la mai nimic, citeam. Uneori, fie și la lumina unei vechi lămpi cu gaz, care miroasea ea însăși a întuneric. Era frig în casă, citeam cu picioarele pe aragaz, degetele erau înghețate. Nu aveam program la televizor și, dacă aveam program, îl aveam cca. 2 ore pe zi. Iar în cele două ore se difuzau lucruri despre dictator. Ce termen relativ, dictator… Citeam cărți tehnice, citeam povești, basme obscure și lipsite de umor, almanahuri umoristice și așteptam cu sufletul la gură revista lunară de cuvinte încrucișate. Parcă lunară era… Sau săptămânală…? Singura diferență dintre cărți era că aceeași carte, dacă o primeai le premiu, avea coperte lucioase. Primeam cărți când luam premiu, de la unchi, de la veri. Primeam cărți de peste tot. Fie că și cărțile erau mai mult cenzurate, ele funcționau parcă mai cu încăpățânare. Imaginați-vă, asta era comunismul, o imensă bibiotecă întunecată în care făceau instrucție cu noi, ne pregăteau pentru un război care nu venea niciodată. Un coșmar fără deznodământ. Soldatul universal citea pe furiș. Omul-nou-multilateral-dezvoltat se pregătea de lucruri mari din coji de pâine, un litru de ulei și o pungă de zahăr. Construia o catedrală a foametei de dimensiunea unei țări. Se pregătea să câștige lumea fără să știe o iotă despre ea. Cumva, cred că ar fi reușit, e un sens imbecil al reușitei ființei umane. Dar nici acum nu e mai bine, trăim aiurea.

Vreți să vă spun ceva? Nici măcar nu sunt trompetist. Doar că mi se pare fermecătot să fii trompetist. Nici măcar nu știu vreun lucru despre trompete. Dar cred că trompetist sau tapițer, sau strungar, sau orice altceva, e doar un alt nume mai puțin generic pentru anonim. Dacă vreți, sunt reporter. Sunt orice. Vocația mea e să fiu orice, numai să supraviețuiesc. Dacă e cazul, pot mima fie și un geniu. Pot mima dragoste, respect, pot construi, din coji de pâine, catedrale de vise, sorbind dintr-o fântână nesecată de iluzii în slujba nimănui.